Un eseu despre necesitatea iubirii
Am gasit o foaie. Rupta, murdara si facuta bulgare. Pe o banca. Intr-o scoala.
Randurile:
Pentru ca, pana la urma, tot ce avem este iubire. Si e nevoie de multa. Multa. In toate directiile, ca o nesfarsita ploaie de vara. Multa, multa iubire…Pentru ca doar cu asta putem arunca…spre univers, spre suferintele de neinteles, spre necunoscut, spre frica si lipsa sperantei.Cand din copac mai ramane un singur fir de cenusa inchegata de trecerea timpului lipsit de lumina…atunci aruncam , prin al nostru cor, o alizee de iubire si mugurii vor rasari din nou.Sau nu. Dar este tot ce putem sti si incerca…iubire.
Nu avem, in rest nimic. Nu avem inspiratie, nici credinte. Nu avem putere in stomac, sa ne trezim de dimineata sau sa mergem pe strada, asteptand sa ne cada o frumusete in cap.Religiile lumii, impreunate intr-o zi,in armonie si pace, vor incerca poate, sa transmita:
“Iertati-ne ,oameni buni, pentru ca v-am convins sa va orientati in desertul inceputului dupa dunele de nisip, sa le considerati pe dansele marimea si nu inaltul cerului. Ca v-am invatat cum sa spuneti nu!Voi ne-ati creeat pentru ca noi sa va facem un bine. Sa va invatam cum sa cooperati.Iertati-ne oameni buni pentru ca nu ne-am indeplinit menirea si acum cat de mult ne-am dori sa imprastiem vorbe, poezii de iubire sa ne rascumparam greselile din trecut dar voi erati vocea noastra si, prin razboaiele pe care le-ati purtat, cu noi ca scuza ,ati golit maruntaiele pamantului de om si de tot ce a lasat.
Doar ochii nostri raman in noapte,constelatii, privind un pamant negru , de cafea, si am plange cat pentru fiecare generatie dar a voastra voce nu ne-ati lasat.”
Iubire si nobilism. Credinta in copii . Dragostea de natura…si nu orice fel de iubire: mai putin cea egoista care se termina propulsata de sufletul muritorului din om,care vrea sa se conserve, mai mult cea care observa fiecare frunza si zambet si roata de carucior in parc, si toate impreuna, iubindu-le din recunostiinta pentru ca ele formeaza spectacolul vietii.
Daca pornesti de aici, vei avea umor. Si orice lucru mic, aflat in lupta te va obliga sa razi deoarece tu stii ca disperarea lui este atat de inutila deoarece acest suflet are la dispozitie , si inoata in , un ocean de iubire care sustine insasi creatia.
Muzica de lupta in sufletul vostru, si in mintea voastra. Alergati de moarte , ajungati in mormant,va inveliti si va culcati , injurand,inca furiosi ca nu ati strans destule…de parca sunetul nefirii a ramas cu voi ca o amintire,ca o avertizare si pentru el ati construit case si orase, pentru a va desparti de pamantul in care erati destinati sa va reintoarceti. Nu degeaba? Nu-i pacat? Nu-i pacat cand stiti prea bine ca chiar si in clipa in care ati ajuns aici , afara undeva pasarile cantau intr-o gradina? Si ca pasari vor canta in gradini mult timp dupa ce voi nu o sa mai fiti?
Mai merita spus:nimeni nu primeste decat iubire. Tot ce avem, la dispozitia noastra, provine din iubire . Nu , nu iubirea creatorului pentru creatia sa. Iubirea creatiei pentru creatia sa. Iubirea creatiei din viitor pentru geneza. Iubirea incipitului pentru speranta unui viitor maret. In viata deci poti sa dai,si sa dai iubire, oferind speranta, ingrijire, vorbe frumoase, predand, aratand recunostiinta, construiind , dar mai ales admirand sau poti sa pierzi, sa arunci tot ce ai primit prin iubire , speriat ca un prunc de incertitudini. Dar , asa cum v-am mai spus , singura certitudine este ca intre a nu iubi si a iubi, intre a nu ierta si a ierta , intre a invinovati si a intelege doar o singura cale macar iti va permite sa concepi macar,fericirea.
Daca poti deci , pentru viitor, sa te ridici, ca suflet incomplet, nevindecat, singur si sa incerci, macar o zi , sa ajuti aceasta planeta frumoasa,fie sa se recunoasca ca ai realizat un lucru maret.
Urletele, foametea ,raul, problemele de natura mecanica, economica sau biologica pe care le veti intalni in calea voastra spre a salva lumea…in nici un alt fel nu veti dobandi rabdarea necesara pentru a reusi, increderea si simpatia pentru oameni si animale decat iubind, intreg universul, fara margini, fara exceptii…
Pentru ca ,pana la urma, tot ce avem este iubire!
Sa iubiti!(si da, cel mai probabil este ca o sa fiti suficient de iubiti si voi)
…si sa radeti.
Ei? Ce parere aveti? Cine credeti ca a putut scrie asa ceva… si in ce circumstante? Astept comentarii din partea celor interesati de o poveste.
Al vostru,
Lucretiu
Share
Eu cred ca o astfel de creatie ar putea scrie un adoloscent indragostit( cam in clasa a X-a sau clasa a XI-a) .
Cred ca am gasit autoarea dar nu sunt sigur. E din clasa a 8-a.